Desigur

Nu îmi place să scriu. Adică îmi place, dar n-o fac ca să impresionez sau ca să demonstrez ceva. E, cred, ultimul meu mecanism de gestionare a greutăților. Îmi reciteam postările de acum câțiva ani și aparent problemele mele nu s-au schimbat prea mult de atunci. Nu mai știu exact după cine sufeream, cui îi scriam rânduri ce nu vor fi citite niciodată, dar nu cred că are vreo relevanță. Impactul se simte pe moment, în timp, rămâne doar o umbră pe suflet, fără nume, fără chip.

Revin, deci, să-mi aștern frustrările.

T.

Da, nu am ce zice, aici greșeala a fost pe deplin a mea. Eu am fost cea care a interpretat prea în detaliu orice cuvânt aruncat într-o doară. Nu mi-ai spus vorbe drăgăstoase, nu mi-ai sărutat dosul palmei. Mă trânteai în schimb, de toți pereții, îmi rupeam unghiile în tine. Era bine. Prea bine. Tocmai de asta, fiind disperată după orice urmă de afecțiune, am confundat sexul cu sentimentele. Proastă. Proastă, proastă, proastă grămadă. Dacă ai fi fot primul, al doilea, fie și cel de-al zecelea care mi-ai intrat sub piele, aș fi înțeles naivitatea mea. Ar fi trebuit să știu mai bine, ar fi trebuit să fac un duș rece și să nu îmi creez scenarii. Dar am făcut-o. M-am îndrăgostit de tine, m-am lăsat amețită de propriile-mi gânduri. De fiecare dată când mă căutai, îmi imaginam c-o faci pentru că îți este dor de mine, că mă vrei alături. Ce-o fi fost în mintea mea?

Irelevant. M-am vindecat de tine. Acum zâmbesc când mi-aduc aminte de dragostea carnală care ți-am purtat-o. Pe tine te-am iertat. Te-ai transformat în umbră.

H.

Tu, în schimb… M-ai nenorocit. Eram vindecată când mi-ai ieșit în cale. Eram, ca niciodată, bine. Ai intrat cu bocancii în viața mea, m-ai convins că mă vrei. Păreai tot ce nu știam vreodată că-mi doresc de la un bărbat. Credeam că ești salvarea mea. Că odată cu tine, voi înceta să mai cad în patul altora, că odată cu tine mă voi simți din nou a cuiva. Credeam că ești, ca să vezi, alesul. M-ai făcut cea mai fericită, chiar și dacă pentru scurt timp. Zâmbeam tot timpul, chiar dacă eram înstrăinată de toți cei dragi. Nu știu de ce dracu’ nu mă mai maturizez odată. Ce pot să spun… ai fost acolo când eram singură, ai fost acolo și mi-ai înseninat nopțile. Adormeam cu vocea ta. Adormeam visând la ce vom fi. M-am îndrăgostit de tine fără să te fi atins vreodată. M-am luptat să n-o fac. Am refuzat ideea. Voiam să te țin la distanță. Dar nu m-ai lăsat. Ai vrut să-ți demonstrezi că poți să mă ai, sau că poți să fii la rândul tău al cuiva. Nici nu știu. Nici nu cred că m-ar ajuta să știu. Tot ce știu e că deși nu te mai port în suflet, încă mă trec fiori de durere când mă gândesc la cum m-ai abandonat. Aș putea să spun că n-ai fost bărbat, și nu cred că m-ai putea contrazice, dar n-am s-o fac. N-ai putut să te ții de cuvânt, este în regulă. Nu ai fost primul și cu siguranță, nici ultimul. Este în regulă,  ești o mizerie de om, ca noi restul.

Știi, dragul meu, care este partea cea mai tristă? Că nu credeam că merit să fiu fericită, nu credeam că o să fii tu finalul meu fericit. Devin incoerentă… încă doare. Doare al dracului de tare. Și ca să nu mai doară..am ajuns în brațele altcuiva…

M. 

Da, nu. Tu, tu mi-ai pus capac. Nu am cuvinte pentru tine. Și de regulă am vorbele la mine. Tu-mi sfâșii sufletul. Te vreau, te detest, te doresc, te urăsc. M-ai transformat într-o ființă nevrotică, nesigură, fragilă. Dragostea pe care o port pentru tine mă copleșește. Mă doare cât de mult te… te. Vreau să fiu mereu în centrul atenției tale. Sunt ca un animal sălbatic, toate simțurile mele o iau razna. Când ești lângă mine, bestia din pieptul meu toarce liniștită. Când ești plecat..vai. Vai, când ești plecat. Ce furtună. Ce uragan. Ce tragedie interioară. Ce mă fac cu tine, M? Ce doamne iartă-mă pot să mă fac cu tine? M-ai îngenunchiat, afurisitule. M-ai făcut să cad umilă la picioarele tale. Am căzut pradă propriilor sentimente. Am vrut să mă scap de tine. Nu m-ai lăsat. Nu vrei să mă lași să uit de tine, nu vrei să-mi redai libertatea. Ai răpus animalul de pradă. Posibil să fiu doar un trofeu pentru tine. Nu am de unde să știu, că jocul pe care-l joci e mai pervers decât mi-am putut închipui vreodată. Sau poate mă iubești și tu, la rândul tău, doar că ești într-atât de defect încât nu poți să îți accepți sentimentele.

Teama mea cea mai mare este că nu voi afla niciodată ce simți cu adevărat pentru mine, că nu voi ști sigur niciodată ce este între noi.

Vreau să plec, să fug, să urlu… Dar nu pot.

Da.

Bla bla bla-uri..

…adică mai mult sau mai puțin. Aparent pe mine inspirația mă lovește doar noaptea. Nicio problemă. I shall make the best out of it.

Interesant cât de ușor pot să cad dintr-o extremă în alta. Defapt deloc interesant, mai degrabă penibil. Zic eu. Acum ceva vreme mă frământam că sunt amorțită, incapabilă de-a simți ceva pentru cineva, iar acum dintr-o dată simt mult prea multe. Ceea ce mă cam amețește de cap, sinceră să fiu. Încep să realizez de ce nu prea am prieteni. Pentru că pe termen lung sunt o persoană obositoare. În primă fază nu transpare acest ”deliciu” al personalității mele, dar în timp, o dată ce las pe cineva să se apropie de mine..vai ș-amar. Mă obosesc și pe mine, ce să mai spun de oamenii pe care mi-i mai pot considera prieteni. Mă agit mult prea tare din nimicuri, analizez orice mărunțiș, mă tem și în același timp mă avânt în necunoscut ca o tolomacă ce sunt.

Sunt mult prea emoțională, am prea multe suișuri și coborâșuri. Defapt, mai degrabă doar coborâșuri. Gloomy goof, cum îmi zisese la un moment dat cineva. TInd să acaparez o persoană, să o testez, să o stresez, să-i împoi capul cu frământările mele puerile. Și apoi mă retrag. Că doar deh, de ce n-aș face-o. E perfect logic să fugi odată ce ai devenit complet vulnerabil. A naibii ea logică de femeie nesigură.

A, unde mai pun faptul că mai nou aș putea să devin regizor, având în vedere câte scenarii sunt în stare să fabulez. Nu pot să mai încredere în nimeni, și totuși, le încredințez unora din secretele mele (alea puține pe care le mai am) . Ce se întâmplă cu mine? Simt că mă sufoc.

Încet încet îndepărtez puținii oameni care mă acceptă așa cum sunt. De ce-mi fac asta? Că doar urăsc singurătatea mai mult ca orice.

Dar mai presus de toate, de ce nu sunt în stare să acord o șansă unui om nou care intră în viața mea? De ce trebuie să-mi închipui că toată lumea vrea să-mi facă rău, că într-un final are să mă părăsească toată lumea? Se-nvârte lumea cu mine. Nu mai vreau. Stop.

Probleme adolescentine. Și totuși, am depășit demult vârsta critică a dramelor inutile. Și cu toatea astea, iată-mă…suspectându-te pe tine, care posibil să ai în posesie un suflet mai puțin murdar ca al meu, care se prea poate să nu fi greșit atât în viață precum am făcut-o eu. Tu, care încerci să mă înțelegi, tu, care mă poți citi ușor, care cel mai probabil ai oareșce habar la ce te înhami. Tu..ei bine, lângă tine pot fi naturală, fără să-mi fac griji prea mari de prostiile care-mi părăsesc buzele pe care le-ai sărutat deja de atâtea ori. Sunt o idioată. Am să te îndepărtez și pe tine. Sper totuși să n-o faci. Prinde-mă de încheietură, trântește-mă de perete și bagă-mi mințile în cap. Te rog. Eu, de una singură, nu pot..

Brain, shut the fuck up..

Te-aș suna, te-aș căuta doar ca să-ți spun asta. Dar e prea târziu. Poți spune că sunt dramatică, dar în realitate nu e așa. Nu exagerez atunci când spun că ai avut grijă să mă îndepărtezi de tine, să mă îmbeți cu apă rece ca apoi să mă dezamăgești, să mă ascunzi la pieptul tău ca după aia să mă lași din nou singură. Credeam că asta fac femeile. M-am înșelat.

Aveam impresia că timpul are să înlăture ceea ce ne despărțea pe vremuri. Speram ca o dată cu trecerea lunilor ai să scapi de sindromul *Peter Pan*, dar n-a fost să fie așa. Eu am crescut, mi-am lăsat în urmă năbădăile și damblalele. Tu în schimb..ai rămas același. Singurul lucru ce s-a schimbat la tine e faptul că acum te poți deghiza la fel de bine ca oricare altul. Presupun că asta urmăreai. Felicitări. Nu pot spune că sper să fii fericit. Pentru că nu cred că pot să mai gândesc așa. Știam că n-am să-mi pot păstra inocența intactă la nesfârșit, dar nu mă așteptam să fie doborâtă atât de curând. Dar cum ar putea fi altfel? M-am lăsat prostită de sclipirea aceea ghidușă ascunsă în ochii tăi albaștri, împăienjeniți mai tot timpul, fie de la oboseală, fie de la tâmpeniile pe care le făcuseși cu o seară înainte. M-am lăsat amețită de parfumul tău, Armani Code, sau ce era.. de căldura pe care-o simțeam atunci când mă sărutai pe frunte și-mi ciufuleai părul. Pentru o vreme chiar simțeam că poate cineva în sfârșit vrea să fac parte din viața lui. Dar nu. Nu ai vrut asta niciodată. Sau poate că ai crezut că vrei asta, dar defapt… Defapt stilul tău de viață cvasihaotic nu-ți permitea să începi să simți ceva pentru mine. Dacă într-adevăr ăsta a fost adevăratul motiv pentru care ai ales să te debarasezi de mine. Probabil că ar fi trebuit să ascult ce aveai de spus, dar nu cred că avea rost. Mai degrabă spus, nu cred că aș fi avut tăria de caracter necesară să te înfrunt. Până la urmă, nimic din ce aveai de spus nu ar fi schimbat faptul că într-adevăr nu mă vrei. On and off, on and off. Nu credeam că am să joc vreodată un joc atât de pervers. Dar am făcut-o. Te detest, te doresc. Te iert ca mai apoi să-mi greșești din nou. Sus, jos. Ce pot să spun..poți fi mândru de tine. Niciodată n-am fost fană a rollercoaster-urilor, dar totuși, you were my longest ride.

Da, am ajuns să scriu și despre tine. Am ajuns să simt nevoia să mă descarc și din cauza ta. Nu credeam în clipa în care te-am cunoscut, așa tolomac și zăpăcit cum erai, că ai să-mi faci vreun rău. Nu am simțit asta nici măcar atunci când ți-am permis să mă săruți pentru prima dată. Râdeam în sinea mea de tine, mă amuza faptul că tu chiar credeai că mă pot îndrăgosti de tine. Nici măcar nu mi-am dat seama când am început să simt altceva decât o simpatie puerilă pentru tine. Și uite, acum …

Mi-ar plăcea să pot spune că am renunțat la ideea că într-o zi ne vom intersecta din nou. Dar nu aș fi sinceră. Cu toate astea, am să mă abțin. Până când am să te uit din nou. Poate de data asta n-ai să mai apari să-mi mai desfaci rănile. 🙂 Se prea poate.

Sid Vicious

Îl privea cum stătea ghemuit într-un colţ al patului, chinuit de durere, tresărind şi privind în gol. Durerea schizofrenică îi sfârteca interiorul, îi răvăşea minţile. Îl cuprinse cu braţele şi-l strângea în ciuda faptului că se zbătea din toate puterile.

‘Am să te omor!’ îi striga. ‘Am să te distrug!’ Ea părea să nu audă. Nu mai avea nimic de pierdut. Era a lui şi doar a lui, chiar dacă-şi pierduse minţile. Îi cunoştea prea bine momentele în care-şi pierdea luciditatea. Avea să se zbată, să urle, să tacă, să privească înfricoşat tot ce-l înconjoară, să înjure, să plângă. Dar ştia că-n cele din urmă îl va vedea liniştindu-se şi va putea să se ascundă la pieptul lui şi să-i asculte suspinele.

Se oprise din zbătut. O privea mirat. Se-ntreba ce i-o fi putut spune de data asta. Şi mai presus de toate, oare de ce nu l-a părăsit încă? Oare de ce a ales să trăiască alături de el o viaţă de refugiat, de proscris? ‘Trebuie să fie nebună, copila asta.’ îşi zise. ‘Mai nebună ca mine.’

O prinse de bărbie şi-i ridică faţa ca s-o poată privi în ochi. Avea privirea senină, netulburată, aproape senilă. Era clar, îşi pierduse şi ea minţile. Se născuseră spre a muri şi o ştiau amândoi prea bine. Aveau să moară unul de mâna celuilalt. Ruleta rusească. Dar nu mai era cale de-ntoarcere. Odată ce ai intrat în joc, n-ai cum să mai ieşi. E totul sau nimic. Şi pentru ei cele două se contopeau într-atât de bine încât nu mai puteau distinge binele de rău, fericirea de tristeţe, iubirea de ură.

O sărută, muşcând-o de buze. Voia să se convingă că nu delirează, că într-adevăr ea e acolo, caldă, vie, ca-ntotdeauna. Era. Respira, trăia, doar pentru el.

‘Hai să ieşim. Am nevoie de aer. ‘ spuse el. ‘Îmbracă-te.’

Ea-şi luă pantalonii scurţi şi tricoul alb, lălâi, găurit şi ars de ţigară de atâtea ori. White trash.

El îşi luase geaca de piele în care-şi ascunsese cu grijă revolverul. Avea de gând să-mpuşte pe oricine avea de gând să le deranjeze fericirea. O fericire atât de iluzorie şi psihedelică.

So don’t be a silly boy :)

Love is a losing game…

…or not?

Nu prea sunt sigură.

Când eram mici, ni s-au citit poveşti despre iubiri ce-nvingeau balauri, făceau din noapte zi, întinereau omul din bătrâneţi. Am crescut crezând că iubirea-nseamnă alinare, euforie, pe scurt, singurul lucru cu adevărat bun şi sincer pe lume.
Curcubee, inimioare, fluturaşi.

Apoi am crescut. Am aflat că viaţa unui curcubeu e de câteva minute, inimioarele ce le desenam pe caiete nu sunt inimi anatomice, iar fluturii nu mai pot zbura după ce li se udă aripile. Am descoperit că oamenii nu sunt întotdeauna bine intenţionaţi, sentimentele nu pot fi impuse, zâmbetele pot fi şi amare.

Nu ştiu să spun dacă am iubit vreodată sau nu. Nu prea pot să dau contur conceptului. Ştiu că am avut sentimente faţă de diverşi bărbaţi, băieţi, dar din moment ce nu-i duc dorul niciunuia, nu cred să fi iubit pe vreunul. Sau? Am plâns, am râs, am îmbrăţişat, am respins..dar oare, asta e tot?

Şi dacă a fost iubire, pe-acolo pe undeva, atunci oare de ce îmi amintesc doar lacrimile, suspiciunile, frustrările, nesiguranţa, tristeţea? N-ar fi trebuit să-mi pot aminti şi dogoarea nopţilor, planurile -atât de iluzorii- făcute împreună, privirile fugare pline de subînţeles? Le-am înşiruit robotic, nu e ca şi cum aş putea să asociez pe cineva cu oricare din situaţiile astea.

Se spune că un intelectual rezolvă probleme, un geniu le evită. Mi-am închis sufletul, dar oare, mă face asta  un geniu, o învingătoare, sau tocmai am ajuns cumva sclava umilă al propriei mele persoane? Oare sunt înţeleaptă, sau doar incredibil de laşă?

Mă feresc de sentimente ca mâţa de apă. Poate reuşesc să dezvolt o afinitate pentru cineva, dar o dată ce simt că mi-ar putea provoca mai mult rău decât bine, parcă s-a şters cu buretele tot. Tot. Pe deoparte, poate ar fi mai bine să pot să mai plâng, ca odinioară, ori de câte ori îmi luam câte-un şut. Acum însă plânsul mi se pare un lux pe care nu mi-l mai pot permite decât la filme siropoase. Poate nici atunci.

S-ar presupune că ar trebui să fiu liniştită, din moment ce nu sufăr din cauza nimănui. Dar atunci, de ce nu pot să-mi închid acum ochii şi să adorm? De ce n-am putut face asta ieri? Sau cu o noapte înainte.

Sunt pe partea ferită de pericole, sunt în siguranţă. Dar nu-mi place să-mi aud ecoul.

Am pierdut, sau am câştigat?

Ciocolată caldă şi ţigară de foi…

…şi speranţe timide desprinse din vise măreţe. Avem tendinţa de a ne spune deseori ‘gata, de mâine o să fie mai bine. De mânie îmi iau soarta-n mâini şi pornesc pe drumul meu, pavat cu raze de soare şi bucurii’. Doar că de cele mai multe ori uităm că drumul către fericire nu complet lipsit de obstacole. Obstacole mari, care pun o perdea grea peste punctul de sosire. Perdea pe care poţi atât de uşor să o dai la o parte, dacă ai curaj.. Problema e că, precum spuneam şi mai devreme, noi oamenii suntem laşi prin definiţie şi ne speriem de obstacole, fapt ce-l găsesc foarte uşor de justificat, întrucât..obstacolele sunt nu altceva decât demonii noştri, temerile noastre cele mai mari. Ca să obţii acel ‘happy end’ nu trebuie să te lupţi cu nimeni altcineva decât cu tine, căci atunci când îţi doreşti ceva cu adevărat, există două posibilităţi : ori devii cel mai bun prieten al tău, ori cel mai mare duşman. Alb sau negru. Nu există gri. Defapt există, dar griul e adăpostul acela şubred în care îţi deplângi zilele pentru că n-ai avut curajul să mergi mai departe, indiferent de ce vei întâmpina.

Am avut zile în care mă refuzam să mă uit în oglindă, temându-mă că voi fi dezamăgită de persoana care mă va privi înapoi. Zile în care mergeam tiptil, ca paşii mei să nu facă nici cel mai mic zgomot în urma mea. Zile în care mă îngropam în lucru, ca după aia să-mi beau minţile ca-n cele din urmă să ajung să adorm zbuciumată în aşternuturile vreunui bărbat. Singurele dovezi ale faptului că eram vie, erau vânătăile de pe braţe, gât, sâni, durerile constante de cap şi hainele mele îmbibate în fum de ţigară.

Privind înapoi, mă cutremur cu silă de persoana care eram. Defapt, mai degrabă mă înspăimântă ideea că aş fi putut să rămân tot acolo..rătăcită printre aşternuturi, sticle şi pâcle de fum de ţigară…

Se spune că atunci când te doare fiecare părticică din tine, eşti gata de-o schimbare, iar dacă nu te schimbi, înseamnă că durerea nu este suficient de puternică. Eu am ales să mă schimb..

Grimasa de durere s-a transformat într-un zâmbet amar, care încet încet înfloreşte într-unul de mulţumire. Cine ştie, poate într-o zi o să fie un zâmbet sincer de fericire..

fum

Prince Charming

Asta ca anexă postului anterior. :))

„Please Please Please Let Me Get What I Want

…Lord knows it will be the first time.” Întotdeauna când ascult Radiohead, Pink Floyd, Oh Land sau ceva-n genul (Oh Land nu se potriveşte de nicio culoare cu celalalte două, ştiu) îmi vine cheful de scris aiureli prin blog. Nu de parcă aş şti să scriu şi altceva.

Discutam zilele astea cu cineva despre idealul masculin din zilele noastre, cu alte cuvinte, care tipologie masculină e la modă acum. Ştiu că n-o să spun nimic nou acum, dar chiar cred cu tărie că Hollywood-ul şi industria muzicală influenţează major tendinţele femeilor în a-şi alege bărbaţii (sau ce-or fi ei) . Înainte erau la modă ‘băieţii răi’ (bad boys bad boys whatcha gonna do), geacă de piele, blugi, tricou simplist, frizură random, nearanjată, ţigară-n bot, preferabil tatuaje (bine, asta am pus-o eu de la mine ^^ ), atitudine relaxată, etc. Adică, în viziunea mea aşa arată un bad boy ‘classy’, dacă po’să-i zic aşa. Desigur, existau mai multe variabile, dar din păcate în general băiatul rău e acela care nu-ţi răspunde la mesaje, care te ignoră după bunul lui plac şi te caută..ghici ce, tot când are el chef, care nu crede în compromisuri, în relaţii. Genul de băiat/bărbat/whatever pe care crezi că o să-l poţi schimba. (Bun banc, ştiu. Pe ăştia nu-i schimbi niciodată. Adică nu tu, pentru că de regulă nu eşti tu excepţia, eşti regula. -vezi ‘He’s just not that into you’-)

Acum, sunt la modă băieţii buni. Ceea ce nu sună neapărat rău, până îţi dai seama ce înţeleg în ziua de azi femeile prin băieţi buni. Cunosc mult prea multe creaturi posesoare de vagin care nu salivează (atât sus cât şi jos – if you know what I mean – ) după Robert Pattinson, sau ălalatu’, cu faţă de llamă. Îs bad boys în aparenţă şi ăia, da’ ghici ce, o salvează pe gagică, şi o iubesc sincer. Da, acum se caută ideea de salvator. ‘Ah, m-a salvat de la o depresie, nu ştiu unde aş fi fără el..’ . Eh unde ai fi, la dracu, la altu’, evident. Fetele/femeile şi-au scos de la naftalină nu doar hainele bunicii (vezi trendul de ‘vintage’) ci şi ambiţiile acestora. Pe scurt, acum într-un mod bizar, e oarecum social acceptat să vrei să fii cu unul care să aibă suficienţi bani cât să-ţi alimenteze toate mofturile. ‘E sufletul meu..ştiu că are bani, dar e doar o coincidenţă, jur’ – zise ea în timp ce se dădea cu lipglossul MAC primit de la ‘sufletul ei’ .

Da, eu-s ceva mai obscură, recunosc. Eu îl caut pe acela care-mi poate reda încrederea în umanitate. Nu, nu vreau un hipstăr care susţine Greenpeace, chiar nu. Nici unu’ care-mi trânteşte citate total random din Schopenhauer. Vreau să văd un bărbat căruia nu-i e jenă să fie persoana care este, care să mă facă să mă port natural în prezenţa lui (chit că uneori sunt un dezastru ambulant). Să am tot timpul ce să vorbesc cu el, da’ tot timpul, indiferent de consistenţa subiectului. Să mă facă să râd. Şi să fie bun la pat. Să fie neapărat bun la pat!

Aparent am standarde mult prea mari, din moment ce sunt încă single. În acelaşi timp, totuşi, am decis să nu mai fac compromisuri. Merit mai mult decât o relaţie în care să mă complac, plafonez. În fond, şi până la urma urmelor, sunt prea tânără să am parte de aşa ceva. Pentru asta există căsniciile, nu?